fan olga stefan

Ceasul bun

de Tudor Creţu

Olga Ştefan este/poate părea un “caz precoce”. Precoce, desigur, ca talent, ca maturizare estetică. Autoarea, născută în 1988, e, încă, o liceancă cu o expresivitate nebănuită în a-şi capta poematic vârsta. Nimic vetust şi romanţios în versurile ei, nimic dulceag. Toate ceasurile (Vinea, 2006) e o carte care surprinde. În ambele sensuri – ia prin suprindere, dar şi  reflectă, oglindeşte, relevă o vârstă, cu pletora ei de experienţe cu tot.     Poemele sunt ample, “parcelate”. E, adesea, vorba de  un soi de colaj unitar, alcătuit din fragmente care, în egală măsură, ar putea funcţiona şi singure.
Dintre cele mai bune poeme ale cărţii mă voi referi, mai pe larg, la Cursa de şoareci 1 şi 2. “ai tenul mâncat de bolile anilor fără dragoste”. Corporalul e, la Olga Ştefan, traumatizant într-o măsură mai mică decât e, îndeobşte, la douămiiste. “Oasele şi venele mele sunt la mile depărtare/de pielea întinsă ca un elastic de praştie”.  Sau “buzele tale desenează crochiuri pe pielea mea ca pânza tratată”.  Avem de-a face cu un soi de reverii pricinuite de textura materiei, de analogiile pe care contemplarea propriilor “suprafeţe limită” (pielea fiind, în felul ei, o suprafaţă limită) şi nu numai le face cu putinţă.
Poezia nu-şi refuză, pe alocuri, un estetism vag, o opţiune discretă pentru fineţurile materiei, fie ea şi trupească. Efectul, ca-n comparaţia cu pânza tratată, e o tandră, aş zice, artificializare, în sens aproape baudelairian. Simptomul devitalizării, al fadorii e răscumpărat şi depăşit. Acest “iluzionism” senzorial, care echivalează aprofundarea percepţiei cu denaturarea “realităţii obiective”, e o resursă clasică a poeticii decandetiste. Recurentă e tentaţia straturilor, a suprafeţelor aride, uscate, seci – “(…)numele meu devine un strat/de vaselină. Retrasă şi contractată” ori “”şi tenul stă strâns într-o pungă de celofan”.
Retorismul îşi revendică, însă, tributul. E vorba discursivitatea “clasică”, lăbărţată a poemului douămiist, de emanaţiile care, în loc să consolideze textul, îl  dărăpănează. Simptomatica existenţială e, şi ea, clişeizată: “rumeg aceleaşi sortimente de/îndoială şi gelozie absolute normal, îmi temperez/aceeaşi hormoni îmi dereglez aceeaşi parametri de gust şi calitate”. Fragmentul se înscrie şi în tradiţia “milenaristă” ce dă cu tifla discursurilor comercial-propagandistice, pe limba unei sarcastice parafrazări. Din acest unghi, o parte a volumului e o tipică producţie douămiistă. Cu nimic mai prejos decât versurile unor poetese ce-şi datorează “centralitatea” Bucureştiului.
În plus, există o fibră blândă, profund elegiacă a acestei poezii, o tristeţe letargică: “(…) vreau să te privesc/ ca şi cum ai fi o culoare care se va dilua cu timpul. Un tub/de tempera albastru-cobalt pe gresie sau un desen în cărbune/peste care am uitat să pulverizez fixativ”. Nu am apucat încă să dezvolt, într-un studiu, ideea, dar tristeţea, ca stare, se exprimă, cu oareşce predilecţie, în imagini ale materiilor uscate, seci, sărace – de la, să zicem, o caligrafie a fosilizărilor până la austeritatea portretelor în cărbune. Recitind poemul, mi-a venit în minte un pasaj din Obiectele oranj – “(…) o imagine a tristeţii/(cum sunt şi munţii în noiembrie/sau portretele de mamă-n cărbune)”. Sau, din Casă cu flori, de G. Lână: “tristeţe cu schelete primare/impregnate aidoma ferigilor/pe rocă în cuaternar”. Dar asta e altă povastă
Inegalităţile nu sunt frapante – e vorba de o diluare blândă care înăbuşe, cu o anumită frecvenţă, conturul şi percutanţa versurilor pulsatile, memorabile. Unele metafore, chiar dacă au plasticitatea lor, îngreunează, bruiază fluenţa poemului –  “balustrada proaspăt vopsită a grijilor şi facturilor neplătite”.
Eşecurile – atâtea câte sunt – sunt simple alunecări într-un anonimat estetic, adică pierderi în formulele de pluton.
Autopercepţia e, în cheia nevrozelor epocii, viciată şi de “modelele” de frumuseţe din mass media – “am înţeles că frumuseţea ţine mai mult de cifre”.
Textul e, adesea, similidiaristic. Surprinde minuţia, extrem de sugestivă, a notaţiei. Efectul poetic e generat, pe alocuri, de aglomerarea, de densitatea fremătătoare a detaliilor. “andra mă ia de după umeri şi-mi spune repede câteva secrete./ca o chelneriţă timidă şi tristă le bag în borsetă/trag fiermoarul”.  Sau:  “e 12:45 strivesc o gărgăriţă uriaşă între unghii/îmi filez şuviţele cu o foarfecă de tăiat hârtie creponată/mestec un pachet întreg cu gumă citesc emmanuel adely”. Exactitatea prozaică a acumulărilor de detalii, gesturi etc. e o modalitate pe cât de consacrată, încă pe atât de fertilă de a “pagina” monotonia, poezia, potenţial mare, a celor mai mărunte şi mai sterpe fascicule existenţiale.
Un debut precoce nu este, neapărat, urmat de o evoluţie pe măsură, una care să nu mai coboare sub cota valorică a primei cărţi. Foarte probabil, despre Olga Ştefan voi mai scrie, inclusiv despre această carte. Am sentimentul şi chiar convingerea întâlnirii cu una dintre cele mai bune, nu doar promiţătoare, douămiiste.

2 Comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack