“in epoca asta, la anu 2000″

<!– @page { size: 8.5in 11in; margin: 0.79in } P { margin-bottom: 0.08in } –>

Ştefania Mincu transcende vehement impresionismul. Există o diferenţă netă între nivelul interdisciplinar al demersului autoarei şi impresionismul încă definitoriu pentru mult prea mulţi critici autohtoni. Aparatul teoretic al autoarei facilitează un raport generalizant între textul analizat şi contextul estetic, socio-istoric etc. E, am putea spune, vorba de o maximalizare a interpretării: cu alte cuvinte, la rândul lor, criticele se deschid, alunecă înspre teoretizare. Această disponibilitate/tendinţă/înclinaţie fac(e) ca, uneori, accentul să se mute de pe textul analizat pe contextul (estetic, generaţional etc) la care acesta trimite, iar demersul autoarei devine discurs asupra fenomenului de fond. Nu sunt sigur că acest lucru se întâmplă, întotdeauna, în chip asumat. Însă aspectul e arareori deranjant.

Bibliotecile parcurse, enorma lor materie culturală se manifestă ca substanţă proprie (a autoarei), îmbogăţită printr-o însuşire creativă. Una dintre impresiile de lectură, fiind cea de multitext – unele pasaje sunt „texte în sine”, tind spre eseistică: „Luciditatea e demonică în sine, de aceea se cere a privi lucrurile printr-o perdea de ceaţă”. Sunt momentele culminante în care criticul nu mai scrie despre un autor, ci face mult mai mult. În care textul de la care s-a pornit (citatul, cartea analizată) sunt „depăşite” în sensul cel mai fertil. Fără a deveni simple pretexte sau puncte de pornire, ele sunt percutate şi asimilate, iar asimilarea lor constituie o experienţă în toată regula ce generează/revelează un adevăr de dincolo de textul analizat. Astfel, citatele generează „citabilitate”.

„Se ascunde aici o altă teorie asupra sensului, o altă normă estetică, o altă teologie…” E o frază dintr-un articol despre Sociu. Însă fraza atinge, întrucâtva, şi metoda indesciplinară a autoarei. Aş descompune această sintagmă, teoria sensului , şi aş spune că interdisciplinaritatea tocmai asta vizează: o abordare aptă să se ridice la înălţimea sensului unui text, adică o anvergură ce transcende, automat, impresionismul. Norma estetică, teologia fac parte din/ţin de splendoarea sensului, sunt faţete, cel mai adesea tacite, ale adevărului generator care e sensul.

Sigur, teorie se poate face în marginea a orice. Ce mă interesează, la autori de acest tip, e şi „harul” axiologic, resimţirea cât mai exactă a valorii versului. Anvergura şi savanteria analizei se pot răsfrânge asupra versului vizat, îl pot gonfla. Am mai scris şi s-a mai sesizat – piaţa receptării e, la noi, dezaxată – avem teoreticieni care glosează, nu o dată, savant asupra unor creaţii firave şi, pe de altă parte, impresionişti care se bazează pe „senzaţii” şi alte asemenea.

Ştefania Mincu e printre puţinele voci echilibrate. Sigur, sub aspectul verdictului valoric, mă situez în dezacord cu nu puţine dintre opţiunile ei. În primul rând, îmi par total exagerate atribute gen colosal pe seama unor versuri gen „Tu te gândeşti acum/la mine/ca o femeie slăbită de cancer la taioarele ei verzi” (D. Sociu). Versurile sunt, pur şi simplu, remarcabile. La fel de „nelalocul lui” e şi cuvântul genial folosit în legătură cu versurile „turbo, turbo/împingi cu limba şi sufli”. (V.Leac). Rupte din context, versurile pot părea slabe. Nu sunt. În „ansamblul mamă”, funcţionează memorabil.



Întâmplător sau nu, ambele exaltări survin când e vorba de un minimalism considerat…colosal, răvăşitor etc. Nu-mi dau seama dacă acesta e trendul care o entuziasmează cel mai tare pe autoare, însă slăbiciunea pentru aşa ceva e pare a o imuniza la…slăbiciunea unora dintre versurile versurile citate.

Cărţi precum Amazon, de Ştefan Manasia, sau Poemele pedagogice ale Ruxandrei Novac sunt subevaluate. Am recitit, „cu această ocazie”, debutul Ruxandrei şi trebuie să spun că, deşi rămâne o carte bună, ceva entuziasmul primei lecturi s-a pierdut.

Una dintre cele mai revelatoare abordări e cea a poeziei lui Dan Sociu. Şi, mai ales, a Cântecelor eXcesive. „Lucrurile, deşi sunt reale nu sunt niciodată ceea ce sunt, ci au un soi de paradox constitutiv, un X crucial în miezul lor. (…) În acest X, realul se dă peste cap în propria-i substanţă nudă, dezvăluindu-şi abisalitatea faptului accidental şi intempestiv”. E unul dintre fragmentele cele mai memorabile. Ca şi acesta: „Realul – sau existenţialul, sau lucrurile, mă rog – sunt de aşa natură încât n-au nevoie de metaforă, pentru că metafora este chiar el, realul. E un râs scurt, zen, un salt în inima prezentului”.

Rostul interpretării e şi acela de revela adevărul/nivelul mai înalt, transliterar care generează substanţa versului, fiorul. Adică, implicit, filiaţiile mistice, teologale etc. Atunci, textul critic e, aproape în felul versurilor, străbătut de o lumină proprie, interioară. E modul edificator în care criticul se dovedeşte apt de anabazele sau catabazele poetului, adică e la fel de creator ca şi acesta.

Văd, deocamdată, trei „centri” majori de receptare/filtrare a poeziei douămiiste. Ordinea nu e ierarhică. 1. Al. Cistelecan 2. Polul „euridician” format din Marin Mincu şi Ştefania Plopeanu. 3. Critica tânără.

Dincolo cele câteva superlative inflamate, Ştefania Mincu dă dovadă de o generozitate constructivă: nu se sfieşte să consacre texte serioase, inclusiv cantitativ, unor autori aflaţi la debut. Sub acest aspect, atenţia acordată „noului val” e, nu o dată, exemplară. Când eşti luat în serios, te iei, la rândul tău, mai în serios. E ceea ce motivează.

1 comentariu

Comentarii RSS URI identificator TrackBack