Copiii de bani gata sunt primii care nu fac nici un ban. Nici nu produc, nici nu merită, dar au, primesc. Şi cheltuie, pentru că prin asta se legitimează. Prin vila lu tata şi maşinile al căror brand ar trebui să şi-l adauge în buletin. Au ajuns un fel de vegetaţie putridă, de iederă care umbreşte peretii unor cluburi unde, de fapt, distracţia NU e la ea acasă. Pentru că sunt locuri de paradă şi afişaj.
Sunt locuri ale privirilor înţepate şi fufelor mofturoase, ale saluturilor strategice şi zâmbetelor exersate. Sunt siguri: oricând, oriunde, oricum, cad mai în picioare decât pisica. Pentru că ştiu că sistemul de imunitate depinde de bani – imunitate juridică, “poliţienească” etc. Pentru ei, scara socială e rulantă. Au ajuns sus fără pic de efort.
Când buzunarul e mai plin decât capul, când egoul se umflă până la inflamare, când părinţii te intoxică cu bani, devii, fără să ştii, victima propriei condiţii. Lumea ţi se-ntinde nainte lucioasă şi îmbietoare; poţi să mergi oriunde: Londra, Paris, Burkina Fasso. Păcat că nu eşti şi tu ca lumea, că n-ai cap să te bucuri pe măsura banilor din portofel; păcat că ţoalele cu care te întorci sunt mai scumpe decât amintirile şi că reduci Italia la shoppingurile din Milano. Viaţa înseamnă infinit mai mult decât “cei care au totul” îşi pot imagina.
Acest tip de relaţie cu banul – spartul, excesul de scumpeturi şi firme generează, totuşi, o anumită maturizare, însă una artificială, bolnăvicioasă. E un fel de contagiune – cheltui, călătoreşti etc. De bine de rău, vezi. Simplul contact cu Occidentul te occidentalizează, într-o măsură mică, e adevărat. Aceşti inşi au un fel de orgoliu de iluminat lumesc. Ţâţâie şi fâsâie ca un chibrit stins când o marfă e sub cota lor. Adică, mă-nţelelgi, ei care au văzut şi avut. Ţâţâitul şi fâsâitul sunt printre cele mai autentice reacţii – semnele unei superiorităţi blazate, ale unei biografii de roman rozaliu, tipărit pe hârtie proastă, de ziar.
A citi despre, atâta timp cât nu o faci critic şi lucid, înseamnă a trăi prin. Libertatea, Cancan, Click sunt ziare care nu produc nici un declick. Vedetele sunt, tot mai mult, produsul nonştirilor, al cozeriilor insignifiante şi textuleţelor care dilată căderile cele mai mediocre. Dar lumea are nevoie de frişcă albăstrie, ieftină şi otrăvită, de o subsatanţă facilă, care să poată fi întinsă, precum untul, peste o viaţă anodină, redusă la lucrat, băgat la maţ şi hibernat în fotolii. Cea mai importantă rocadă devine cea a ecranelor – de la cel de comp, la cel de tv.
Şi eu citesc tabloidele, în fiecare dimineaţă. Nu o dată pe fondul excitaţiei sau al erecţiei, din ce în ce mai uşoare, pe care sânii ce ridiculizează sutienele purtătoarelor mi-o provoacă. Fiorul acesta e “parte integrantă” din sentimentul tabloidal al fiinţei. Deşi sunt scurte şi simpluţe, nu prea duc textele până la capăt.
Încă pun botul la titluri, care sunt, în felul lor, furăciuni. Mutu a luat bătaie. Pe pagina cu articolul afli, însă, că la cărţi. Şi alte asemenea. Dar nostalgia vieţii de lampadar e, repede, înăbuşită de frustrarea vieţii pe care o duc(i). Aş putea începe, pe loc, poemul n-am: n-am bani, maşini, seri de vineri ca nişte escapade în spaţii albăstrii, cluburi care să-mi pară tencuite cu frişcă, n-am un lichid ca seru în pahar şi o viaţă trasă în caroserii supersonice, orbitoare. N-am.
Gestul reflex, după prima priză de tabloid, e să mă scol de pe scaun să ies pân-afar. Adică să trag aer sau să beau un pahar de apă. Să astup, cumva, golul, frustrarea. Şi starea contaminează, întrucâtva, lumina încăperii. O colorează altfel – un fel de pozitivare toxică: totul pare rupt dintr-o scrisoare eftină, dintr-un roman rătăcit la aprozar, pritre legume. Durerea frustratului “de tabloid” e dulce-amărui, o sfâşiere de pension. Şi uite aşa Monica, Poponeţ, Claudiu etc devin “aşii” singurei telenovele româneşti autentice: Viţa de Dâmboviţa.
Femei a căror carnalitate le recomandă, mai degrabă, pentru un job de asistentă-măcelar, blonde care, când deschid gura, dovedesc că prostia e printre duhorile pe care pasta de dinţi, oricare ar fi, nu le spală. Jeepari (specie urbană denotând posesorii de jeepuri) care au compromis, demult, în România, prin “inteligenţa” lor mărci, precum BMW, Mercedes etc, aceştia şi acestea constituie, actualmente, “mondenitatea” românească. Din păcate fiţa cade mai greu decât fisa. Mai ales la asemenea personaje.
Cunoşteam bine, într-o vreme, cercurile “de lux”, spuma şi, în acelaşi timp, drojdia Timişoarei mondene. Inşi care, vrând nevrând, se afirmă pe o scară mai mică. N-avem aici decât VIP în Banat, nu Cancan şi mai ştiu eu ce. (Apropo de VIP în Banat – Dinu Barbu e printre cei mai reactivi şi acizi gazetari “de speta asta”). Ce e trist şi, aparent, paradoxal e să vezi cum oamenii ăştia, dintre care, la mulţi, odată, am ţinut, devin victima banului din cont sau buzunar. Ajung, în felul lor, posedaţi. Tocmai pentru că o biografie fără lipsuri, fără dificultăţi majore şi luptă acerbă nu e, nici măcar, demnă de o telenovelă.
Niciun comentariu până acum.
nici un comentariu până acum
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
