Unul dintre cele mai uzate clişee: când moare un prof, studenţii elevii etc, ca să colocvializeze necrologul, folosesc porecla de care respectivul se bucura sau nu. Pe “domn profesor Tohăneanu” nu l-am mai prins, a fost parte din generaţia de profesori, apoi prieteni, ai tatălui meu.
Când tot auzi, în familie, un nume pomenindu-se, iar pe posesorul lui nu-l cunoşti decât târziu, atunci când, finalmente, lucrul ăsta se întâmplă, are loc un fel de pogorâre zeiască: aşteptarea şi imaginaţia mistifică. Prima dată l-am văzut în 1999, la Orizont – se comemorau 10 ani de când a murit taică-meu. Există o nobleţe pe care zâmbetul nu o capătă decât după o anumită vârstă. Tohi o avea – o detaşare contemplativă, cu iz vag de elegie. Mi-l aduc aminte zâmbind pe măsură ce ceilalţi se întristau.
Păţaniile lui bahice sunt o legendă în Literele timişorene; o eminenţă, unul dintre marii profesori care le avea şi cu paharu. Vinul a contribuit, în felul lui, la primenirea adevărului fondat/descoperit prin operă. O operă şi lingvistică şi literară. Cuvintele, ridicate, nu o dată, la rang de concept, înlocuiesc personajele cu “evoluţia lor zbuciumată”cu tot. A simţit literatura într-un mod tot mai rar. Înţelegea, practic, cuvintele mai bine decât cei ce le scriau. Iar povasta pe care a spus-o a fost cea a vorbii.
Una dintre cele mai celebre legende – cum a trecut băut direct prin sticla uşii de la intrarea în Universitate. Tot o astfel de trecere, prin ceva invizibil în condiţii de trezie, însă, tre să fie şi moartea – pragul e un fel de geam prin care treci fără să-l spargi; fără zgomot şi cioburi.
Niciun comentariu până acum.
nici un comentariu până acum
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
