Un om minunat, frumuseţea perenă a cântului nostru popular, gândul nostru bun se îndreaptă către… după care urmează zâmbete gelatinoase. De fiecare dată când aud asemenea „texte” am senzaţia unui înec lent în apă cu zahăr. Sufrageria se umple de un damf ca de conservă veche. O drăgălăşenie teatrală, o curtoazie bolnăvicioasă. Să ne înţelegem: nu e vorba măsura în care toate acestea sunt inevitabile în televiziune, ci de un stil „drăgălaş” şi bătrânicios, de unul dintre discursurile care încă defineşte TVR-ul. Îmi vin în minte întrebări surprinse zapând, gen „mai simt tinerii de azi emoţia acelei vremi?” – Andreea Marin realiza un interviu. Metafore tip „căpitan al corabiei tricolore”. Tipare ruginite care generează un tetanos profesional.
Am o slăbiciune pentru sesiunile de „mulţumiri” în direct: un fel de reverenţe ipocrite, simandicos-kitschoase: „ţinem să vă mulţumim, înainte de de toate, pentru prezenţa-n emisiune”, „vai, eu vă mulţumesc, mă onorează”. Faţa moderatorului e luminată, ca de un bec chior, de un zâmbet fad, aproape tâmp, sau de păpuşă Barbie decolorată. Am simţit discursul de foarte aproape, am realizat şi eu câteva emisiuni, de vară, mai ales, cu interpreţi de populară: „cântecele noastre sunt nişte flori, voi sunteţi nişte flori” şi buzele i se arcuiră ca arcul lui Robin Hood, roşul rujului deveni şi mai strident – zâmbetul acela a rămas, pentru mine, o emblemă a artificialităţii jenante, aşa cum capul de mort e emblema piraţilor. N-am avut altă replică decât : „şi Timişoara e oraşul florilor şi aşa mai departe”. Sau, din altă ediţie, tot c-un „îndrăgit interpret”, o intervenţie gen: „ţin s-o salut, în mod special, pe (a urmat numele), o fiinţă dragă nouă, tuturor”. Am dat şi eu, gest inconştient, din cap, am zâmbit fad. Un mod linear şi călduţ de a (te) prezenta, o aşa-zisă „căldură sufletească” sinonimă cu vetusteţea şi o gingăşie leşinată cu iz de spray bulgăresc.
Vă amintiţi Familia Adams: norul care planează în permanenţă deasupra casei? Mi-am imaginat, involuntar că, deasupra instituţiei din Dorobanţilor pluteşte unul similar, dar de vată roz pe băţ. Încă. Praful ar trebui şters şi de pe unii realizatori, nu doar de pe mobile.
Cu alte cuvinte: avem de-a face cu un discurs care ar trebui dat contraexemplu la şcoală, la română – o clişeistică demnă de comentariile cele mai tradiţionaliste dictate de pe fişe vechi, gălbejite. E, indirect, şi un fel de antieducaţie aici: dincolo de vedetă, e promovată şi o exprimare anchilozată. „De modă veche” ar fi, aici, un eufemism. TVR-ul şi, evident, nu numai, exact prin aşa ceva ar trebui să nu se definească: nu ăsta e „conservatorismul” de bun augur sau „stilul mai echilibrat” al oricărei televiziuni publice. Explicaţia unui public mai bătrân nu e, nici pe departe, sănătoasă: „e firesc, suntem o televiziune mai sobră, deci, mai serioasă”. Nu, de vină sunt „bătrâneţea” bolnăvicioasă a nu puţinor emisiuni, mediocritatea plenară a multor producţii de la studioiurile regionale ş.a.m.d.
Televiziunea publică nu poate fi redusă la acest discurs, sunt şi programle care te lasă cu capul „gol” pentru că trebuie să-ţi scoţi pălăria în faţa lor. Despre ele într-un text separat.
Niciun comentariu până acum.
nici un comentariu până acum
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
