Alegeri, alesi, alegatori

Am publicat acest text, prin aprilie cred, in VestInvest. Il republic in ideea ca/l voi dubla, curand, printr/un text despre campania de acum. Nu de alta, dar, printre sau pe blocurile gri, e doldora de mesaje  – cuvinte si imagini – si mai gri.


revista vestinvest - saptamanal regional economic
Alegerile locale ar trebui sa depaseasca localismul prin, cel putin, calitatea campaniei.
Respectul pentru cetatean e, din punctul meu de vedere, o sintagma fumata. Dar importanta mizei – castigarea unui oras, judet etc ar fi trebuit
sa genereze o campanie mai de calitate.
Insa ce poate insemna campanie intr-un oras in care era sigur ca Ciuhandu va castiga a patra oara consecutiv? In primul rand, prilej de imagine
Sunt oameni de care, cu aceasta ocazie, am auzit pentru prima data. Si ale caror nume le-am si uitat deja. Pentru unii o simpla iesire in fata
pentru altii o lansare autentica.

Slalom
Alianta pentru Timis si-a les inspirat, ca „id” electoral, insemnul (literal) al judetului – TM, utilizat atat pe afisele cu fotografia
candidatilor, cat si ca simbol de sine statator. Afisajele in care apareau doar cele doua litere, ca simbol politic, au fost cele mai de efect. De altfel, aceasta a fost una dintre constante: politicienii si echipele lor „s-au legat”, prin preluare, parafraza etc de expresii, insemne definitorii ale locului: de la „Timisul in fata” (mod de a spune tot Banatu-i fruncea), la TM.
Nu o data, insa, sloganurile au fost extrem de greoaie. Exemple clasice de „asa nu”: „Un leac pentru orasul meu, Timisoara”. Ar fi trebuit, de
fapt, sa scriu fara virgula inainte de apozitie. Pentru ca asa a aparut aceasta greseala, la propriu cat casa, pe afisele de pe zidurile farmaciilor Vlad.
In plus, sloganul e obez: „Un leac pentru orasul meu” sau „Un leac pentru Timisoara” ar fi sunat mult mai suplu, de vreme ce e(ra) evident,
oricum, despre ce oras e vorba. Ar fi mers bine, poate, si ceva despre un leac care se administreaza din patru in patru ani.
Crezul Mariei Grapini a fost defectuos formulat ca slogan „Profesionalism, respect, echitate, credinta, dreptate.” Enumerarea nu ar trebui sa
depaseasca trei cuvinte. Dincolo de asta, cuvintele sunt prea mari si prea prezente in limbajul politico-demagogic. Campania Mariei Grapini a fost, din pacate, pur formala, fara pic de impact.
O greseala facuta de cel putin trei partide a fost trecerea pe afisele cu mai multi candidati a numelui inaintea prenumelui, ca in
dezumanizantele acte administrative. Au aparut astfel versiuni electorale ale panourilor scolare. Nu i-a trecut, insa, nimanui prin cap sa faca un print pornind de la ideea de panou al consilierilor 2008-2012 si sa conceapa afisul ca extras de panou cu alesi.
Sunt idei care nu au cum sa nu iti vina daca te iei, cat de cat, in serios. Ce denota asta: pentru prea multi candidati, campania a fost o
simpla accentuare cantitativa a prezentei publice.
PSD-ul a avut, la nivel ATL, poate cea mai buna campanie. Desi gafele nu i-au ocolit. Un spot tv care se dorea anti Ciuhandu, a sfarsit prin a
fi reclama la adresa acestuia, de vreme ce numele fostului, actualului si…viitorului primar licarea cel mai des pe ecran.
Parafrazarea imaginii clasicizate a lui Che Guevara a mai scos un pic din rand un candidat care, ca prestatie electorala, nu a stralucit.
„Raducanu sparge clanu”, slogan de care „responsabil” se pare ca e Radu Toanca, e, poate, cel mai citabil. E simplu, jucaus, memorabil. Raducanu, desi a fost prefect, are inca multa nevoie de consacrare si „eligibilizare”.
Din campania celor de la PDL, am ramas cu printul lui Ostaficiuc, cel in care apare in fata unei mase impresionate de alegatori, el fiind
singurul imbracat in portocaliu. E o realizare vizuala, fotografica, in primul rand. Masa de oameni transmite, intr-adevar, energie. Da senzatia de euforie si dinamism.

Presarii
Un capitol aparte il constituie participarea ziaristilor in campanie. Si nu e vorba de recrutarile pentru functii gen purtator de cuvant, ci de
„jocul la dublu”, de a fi si ziarist, si consilier de imagine. Si PR, si gazetar. Sigur, banul vorbeste, iar interesul poarta fesul. In fata acestei realitati, etica ramane un aspect cu totul secund, in timp ce discretia devine obsesie. Nevoia de experti ai comunicarii in politica e cat se poate de fireasca. Dar nu acest aspect e cel mai important. Ci numarul ziaristilor pentru care presa a ajuns rampa de lansare sociala si generator de relatii. Mijloc, iar nu scop. Se intampla mai ales „pe politic”.
Mecanismele sunt simple – daca esti baiat destept sau, macar, infigaret cineva te baga in seama. Asa, pe ocolite sau nu, apar ofertele: ba
intr-o firma a unui politician cu bani, ba „pe la partid”, ba coordonator de camapnie, urmand, culmea, ca, dupa aceea, sa te intorci, nu e exclus, la presa. Obiectivul (personal) e, oricand, mai important decat obiectivitatea.

ANDREEA MARIN, intrebari „fara raspuns” (text ceva mai vechi)

Ultima dată când m-am uitat, am văzut o femeie plângând în faţa unei maşini de spălat. O scenă, aşa, de un misticism frivol. Ştii care e, în viziunea mea, problema cu emisiunile astea: profaneză până şi ideea sfântă, ca să zic aşa, de lacrimă, adică transformă plânsul în simplă dezhidratare, în eliminare de apă, demonetizează suferinţa…

Artificialitatea: unul dintre reproşurile pivot. Dom’le, joci un fel de teatru de sâmbătă seara, masca ţi s-a lipt de faţă şi, uite aşa, „muşterii merge coada înaintează”. Adică ai un tact excesiv, o teatralitate definitorie care, repet, a ajuns şi ea să aibă efectu’ şi succesul sucurilor artificiale, ale substanţelor ălora care pătează paharu. Tot un fel de dependenţă dulceagă generează…

Intri, după părerea mea, ca stil, te integrezi perfect în zona clişeisticii dulcege, zaharisite, tipice, încă, TVR-ului. Un discurs de ăsta, de un roz anemic, care pune accentu, la divertisment, pe zâmbete de modă veche, pe o abordare, nici nu ştiu cum să zic, pueril-simandicoasă. Gen E minunat, după acest frumos moment, iată sau ia spune, măi Cove, măi, ce faci tu aici. Şi atunci etalezi un fel de complicitate năstruşnică şi babele la ţară tresar când se uită. Din punctu ăsta de vedere, io mă uit la Surprize la italieni şi e total altceva… Adică şi povestea asta cu Zâna ţine, la noi, de magia neagră, de basme de alea cu spumă de detergent.

Uite şi stilu ăsta de compunere feerică, parcă şi văd aşa peisaje de astea cu căsuţe de vată dulce. Ce spun acum e de dincolo de bine şi de rău, ca să zic aşa. Vizează un anumit tip de discurs public: eşti exemplul perfect de zână comercială, poveste de suces şi de succes de poveste, care, cum să zic, ţin de o feerizare comercială a existenţei. Eşti de acord cu statutul ăsta? Cum îl comentezi? Şi în ce măsură crezi că e tangent la stupiditate?

Aşa şi, în viziunea ta, care ar fi efectele profunde asupra publicului constant, ale unui asemenea discurs, ale kitsch-ului însuşi? Ce responsabilităţi îţi asumi?

Eşti, fără îndoială, o femeie abilă, inteligentă. Nu te cunosc, în realitate, ca să zic aşa, personal, stau şi mă întreb dacă, realmente, eşti, ca mod de a fi, ca exprimare zilnică, practic, acelaşi om…

Clişeistica TVR

Un om minunat, frumuseţea perenă a cântului nostru popular, gândul nostru bun se îndreaptă către… după care urmează zâmbete gelatinoase. De fiecare dată când aud asemenea „texte” am senzaţia unui înec lent în apă cu zahăr. Sufrageria se umple de un damf ca de conservă veche. O drăgălăşenie teatrală, o curtoazie bolnăvicioasă. Să ne înţelegem: nu e vorba măsura în care toate acestea sunt inevitabile în televiziune, ci de un stil „drăgălaş” şi bătrânicios, de unul dintre discursurile care încă defineşte TVR-ul. Îmi vin în minte întrebări surprinse zapând, gen „mai simt tinerii de azi emoţia acelei vremi?” – Andreea Marin realiza un interviu. Metafore tip „căpitan al corabiei tricolore”. Tipare ruginite care generează un tetanos profesional.

Am o slăbiciune pentru sesiunile de „mulţumiri” în direct: un fel de reverenţe ipocrite, simandicos-kitschoase: „ţinem să vă mulţumim, înainte de de toate, pentru prezenţa-n emisiune”, „vai, eu vă mulţumesc, mă onorează”. Faţa moderatorului e luminată, ca de un bec chior, de un zâmbet fad, aproape tâmp, sau de păpuşă Barbie decolorată. Am simţit discursul de foarte aproape, am realizat şi eu câteva emisiuni, de vară, mai ales, cu interpreţi de populară: „cântecele noastre sunt nişte flori, voi sunteţi nişte flori” şi buzele i se arcuiră ca arcul lui Robin Hood, roşul rujului deveni şi mai strident – zâmbetul acela a rămas, pentru mine, o emblemă a artificialităţii jenante, aşa cum capul de mort e emblema piraţilor. N-am avut altă replică decât : „şi Timişoara e oraşul florilor şi aşa mai departe”. Sau, din altă ediţie, tot c-un „îndrăgit interpret”, o intervenţie gen: „ţin s-o salut, în mod special, pe (a urmat numele), o fiinţă dragă nouă, tuturor”. Am dat şi eu, gest inconştient, din cap, am zâmbit fad. Un mod linear şi călduţ de a (te) prezenta, o aşa-zisă „căldură sufletească” sinonimă cu vetusteţea şi o gingăşie leşinată cu iz de spray bulgăresc.

Vă amintiţi Familia Adams: norul care planează în permanenţă deasupra casei? Mi-am imaginat, involuntar că, deasupra instituţiei din Dorobanţilor pluteşte unul similar, dar de vată roz pe băţ. Încă. Praful ar trebui şters şi de pe unii realizatori, nu doar de pe mobile.

Cu alte cuvinte: avem de-a face cu un discurs care ar trebui dat contraexemplu la şcoală, la română – o clişeistică demnă de comentariile cele mai tradiţionaliste dictate de pe fişe vechi, gălbejite. E, indirect, şi un fel de antieducaţie aici: dincolo de vedetă, e promovată şi o exprimare anchilozată. „De modă veche” ar fi, aici, un eufemism. TVR-ul şi, evident, nu numai, exact prin aşa ceva ar trebui să nu se definească: nu ăsta e „conservatorismul” de bun augur sau „stilul mai echilibrat” al oricărei televiziuni publice. Explicaţia unui public mai bătrân nu e, nici pe departe, sănătoasă: „e firesc, suntem o televiziune mai sobră, deci, mai serioasă”. Nu, de vină sunt „bătrâneţea” bolnăvicioasă a nu puţinor emisiuni, mediocritatea plenară a multor producţii de la studioiurile regionale ş.a.m.d.

Televiziunea publică nu poate fi redusă la acest discurs, sunt şi programle care te lasă cu capul „gol” pentru că trebuie să-ţi scoţi pălăria în faţa lor. Despre ele într-un text separat.

TOHI

Unul dintre cele mai uzate clişee: când moare un prof, studenţii elevii etc, ca să colocvializeze  necrologul, folosesc porecla de care respectivul se bucura sau nu. Pe „domn profesor Tohăneanu” nu l-am mai prins, a fost parte din generaţia de profesori, apoi prieteni, ai tatălui meu.

Când tot auzi, în familie, un nume pomenindu-se, iar pe posesorul lui nu-l cunoşti decât târziu, atunci când, finalmente, lucrul ăsta se întâmplă, are loc un fel de pogorâre zeiască: aşteptarea şi imaginaţia mistifică. Prima dată l-am văzut în 1999, la Orizont – se comemorau 10 ani de când a murit taică-meu. Există o nobleţe pe care zâmbetul nu o capătă decât după o anumită vârstă. Tohi o avea – o detaşare contemplativă, cu iz vag de elegie. Mi-l aduc aminte zâmbind pe măsură ce ceilalţi se întristau.

Păţaniile lui bahice sunt o legendă în Literele timişorene; o eminenţă, unul dintre marii profesori care le avea şi cu paharu. Vinul a contribuit, în felul lui, la primenirea adevărului fondat/descoperit prin operă. O operă şi lingvistică şi literară. Cuvintele, ridicate, nu o dată, la rang de concept, înlocuiesc personajele cu „evoluţia lor zbuciumată”cu tot. A simţit literatura într-un mod tot mai rar. Înţelegea, practic, cuvintele mai bine decât cei ce le scriau. Iar povasta pe care a spus-o a fost cea a vorbii.

Una dintre cele mai celebre legende – cum a trecut băut direct prin sticla uşii de la intrarea în Universitate. Tot o astfel de trecere, prin ceva invizibil în condiţii de trezie, însă, tre să fie şi moartea – pragul e un fel de geam prin care treci fără să-l spargi;  fără zgomot şi cioburi.

Viţa de Dâmboviţa (II)

Isteria extatică se atinge uşor, când muzica urlă, golul din stomac se acutizează şi faci pressing pe acceleraţie. Lumea e a ta. Am ieşit de atâtea ori să „probăm” maşina pe carosabil ud. Am urlat şi am zbierat, simt şi acum mâna adâncindu-se în tapiserie luxoasă. Strângeam cât puteam de scaunele din faţă. Până şi perspectiva morţii şi a accidentului devenea extatică, un  happy end şamanic, furibund. Cam asta e, o libertate la botul calului putere.

Plimbări alene, le făceam cu mâna poliţiştilor de pe motocicletă. Atunci mergeam cel mai încet. Mă refer la acei „motoraşi” cu  parbriz înalt, al căror look e, totalmente, antiautoritate. Ei par a se atinge de realitate precum fluturaşii. Delicat şi fără urmări.

Dar nu e numai asta, când pe stradă apar două „pizde”, jeepul se opreşte instantaneu. Am o facut, nu o dată, impresie. Am sărit din dreapta faţă şi am făcut pe gentilomul. Le-am invitat c-un gest curtenitor să ia loc în spate şi am deschis, imediat, portiera. Mi-am cerut scuze că n-am mănuşi albe. Asta e(ra) vraja cea mai elevată. Ce e tulburător e să vezi câte pun botu. Dacă ştii, un pic, să insişti.

Şi apoi unde, unde? Pe terasă. Aia mare, luxoasă – lumina era acolo mai verzuie filtrată de umbrelele Gosser. Un „spaţiu calitativ diferit”. Şi deseară, unde, unde? Dar stai că, până….

(va urma)

Viţa de Dâmboviţa

Copiii de bani gata sunt primii care nu fac nici un ban. Nici nu produc, nici nu merită, dar au, primesc. Şi cheltuie, pentru că prin asta se legitimează. Prin vila lu tata şi maşinile al căror brand ar trebui să şi-l adauge în buletin. Au ajuns un fel de vegetaţie putridă, de iederă care umbreşte peretii unor cluburi unde, de fapt, distracţia NU e la ea acasă. Pentru că sunt locuri de paradă şi afişaj.

Sunt locuri ale privirilor înţepate şi fufelor mofturoase, ale saluturilor strategice şi zâmbetelor exersate.  Sunt siguri: oricând, oriunde, oricum, cad mai în picioare decât pisica. Pentru că ştiu că sistemul de imunitate depinde de bani – imunitate juridică, „poliţienească” etc. Pentru ei, scara socială e rulantă. Au ajuns sus fără pic de efort.

Când buzunarul e mai plin decât capul, când egoul se umflă până la inflamare, când părinţii te intoxică cu bani, devii, fără să ştii, victima propriei condiţii. Lumea ţi se-ntinde nainte lucioasă şi îmbietoare; poţi să mergi oriunde: Londra, Paris, Burkina Fasso. Păcat că nu eşti şi tu ca lumea, că n-ai cap să te bucuri pe măsura banilor din portofel; păcat că ţoalele cu care te întorci sunt mai scumpe decât amintirile şi că reduci Italia la shoppingurile din Milano. Viaţa înseamnă infinit mai mult decât „cei care au totul” îşi pot imagina.

Acest tip de relaţie cu banul – spartul, excesul de scumpeturi şi firme generează, totuşi, o anumită maturizare, însă una artificială, bolnăvicioasă. E un fel de contagiune – cheltui, călătoreşti etc. De bine de rău, vezi. Simplul contact cu Occidentul te occidentalizează, într-o măsură mică, e adevărat. Aceşti inşi au un fel de orgoliu de iluminat lumesc. Ţâţâie şi fâsâie ca un chibrit stins când o marfă e sub cota lor. Adică, mă-nţelelgi, ei care au văzut şi avut. Ţâţâitul şi fâsâitul sunt printre cele mai autentice reacţii – semnele unei superiorităţi blazate, ale unei biografii de roman rozaliu, tipărit pe hârtie proastă, de ziar.

A citi despre, atâta timp cât nu o faci critic şi lucid, înseamnă a trăi prin. Libertatea, Cancan, Click sunt ziare care nu produc nici un declick. Vedetele sunt, tot mai mult, produsul nonştirilor, al cozeriilor insignifiante şi textuleţelor care dilată căderile cele mai mediocre. Dar lumea are nevoie de frişcă albăstrie, ieftină şi otrăvită, de o subsatanţă facilă, care să poată fi întinsă, precum untul, peste o viaţă anodină, redusă la lucrat, băgat la maţ şi hibernat în fotolii. Cea mai importantă rocadă devine cea a ecranelor – de la cel de comp, la cel de tv.

Şi eu citesc tabloidele, în fiecare dimineaţă. Nu o dată pe fondul excitaţiei sau al erecţiei, din ce în ce mai uşoare, pe care sânii ce ridiculizează sutienele purtătoarelor mi-o provoacă. Fiorul acesta  e „parte integrantă” din sentimentul tabloidal al fiinţei. Deşi sunt scurte şi simpluţe, nu prea duc textele până la capăt.

Încă pun botul la titluri, care sunt, în felul lor, furăciuni. Mutu a luat bătaie. Pe pagina cu articolul afli, însă, că la cărţi. Şi alte asemenea. Dar nostalgia vieţii de lampadar e, repede, înăbuşită de frustrarea vieţii pe care o duc(i). Aş putea începe, pe loc, poemul n-am: n-am bani, maşini, seri de vineri  ca nişte escapade în spaţii albăstrii, cluburi care să-mi pară tencuite cu frişcă, n-am un lichid ca seru în pahar şi o viaţă trasă în caroserii supersonice, orbitoare. N-am.

Gestul reflex, după prima priză de tabloid, e să mă scol de pe scaun să ies pân-afar. Adică să trag aer sau să beau un pahar de apă. Să astup, cumva, golul, frustrarea. Şi starea contaminează, întrucâtva, lumina încăperii. O colorează altfel – un fel de pozitivare toxică: totul pare rupt dintr-o scrisoare eftină, dintr-un roman rătăcit la aprozar, pritre legume. Durerea frustratului „de tabloid” e dulce-amărui, o sfâşiere de pension. Şi uite aşa Monica, Poponeţ, Claudiu etc devin „aşii” singurei telenovele româneşti autentice: Viţa de Dâmboviţa.

Femei a căror carnalitate le recomandă, mai degrabă, pentru un job de asistentă-măcelar, blonde care, când deschid gura, dovedesc că prostia e printre duhorile pe care pasta de dinţi, oricare ar fi, nu le spală. Jeepari (specie urbană denotând posesorii de jeepuri) care au compromis, demult, în România, prin „inteligenţa” lor mărci, precum BMW, Mercedes etc, aceştia şi acestea constituie, actualmente, „mondenitatea” românească. Din păcate fiţa cade mai greu decât fisa. Mai ales la asemenea personaje.

Cunoşteam bine, într-o vreme, cercurile „de lux”, spuma şi, în acelaşi timp, drojdia Timişoarei mondene. Inşi care, vrând nevrând, se afirmă pe o scară mai mică. N-avem aici decât VIP în Banat, nu Cancan şi mai ştiu eu ce. (Apropo de VIP în Banat – Dinu Barbu e printre cei mai reactivi şi acizi  gazetari „de speta asta”). Ce e trist şi, aparent, paradoxal e să vezi cum oamenii ăştia, dintre care, la mulţi, odată, am ţinut, devin victima banului din cont sau buzunar. Ajung, în felul lor, posedaţi. Tocmai pentru că o biografie fără lipsuri, fără dificultăţi majore şi luptă acerbă nu e, nici măcar, demnă de o telenovelă.

tre sa

intre si blogul asta, cumva, in sange, in obisnuinta,  sa inlcouiasca tabieturi si senzatii, nu doar suporturile celulozice de pana acum. adica moliciunea placuna, moliciunea care cresteo data cu numarul foilor umplute, pe care ajungi sa/ti ‘lasi” mana; e un jurnal public insa spre deosebire de jurnalele din caiet, obliga f. probabil la o anumita grija fata de feedback. e clar, de vreme ce scrii aici ca nu scrii doar pentru tine. ca exhhibitionismul, nudul etalat tre sa aiba, din prima, oarece frumusete. de unde si riscul trucului, al dezautentificarii.

bolgul e si for personal, si jurnal, si spatiu de reactie rapida. oricine are, astfel, o platforma. poate spune ceva. pana si adrian nastase, dupa ce a controlat televiziuni, recurge, tot mai mult, la ‘stratagema’ blogului.

blogul adauga ceva terapeuticii scrisului – nu doar te descarci intr/un spatiu delimitat de cartoane –  de copertele caietului, ci intr/un mediu deja public. textul postat e lansat. el pluteste in oceanul internautic. cele mai multe postari nu fac, insa, valuri nici cat o coada de peste. dar…din off, ti/ai spus oful.

primele mele rezerve, temerile prostesti ale oricarui inceput – o sa ma superficializez, o sa frec manganul pe aici in loc sa/mi va de carti. pt. ca internetul e generator major de adictii, de la hi 5 la mailuri. mai uit, penibil de des, sa vad ce am mai primit. ajungi, repejor, victima a ceea ce aş numi duelul in orb, al lucrului in orb. patima replicii e, nu o data, la fel de acuta ca si cand ai avea „replicatorul” in fata.

cei pe care/i cunosti pe net sunt identitati ambigue, masti fanstamatice. in pat, inainte s/adorm, chiar alaltaieri m/a palit, molatec, un gand – cat d emult ne-a schimbat pirateria vieţile. descarcam, stie toata lumea de unde, tot ce NU avem nevoie. nu m/am mai uitat la un film la tv de nu stiu cand,  nu am mai cumparat un album din clasa a XI-a. E vb de o caseta cu dj Hooligan. dar asta e o problema care merita un text aparte. si nu stiu daca pe blog.
pana atunci, insa>

blog in, read on

  • Calendar

    • Mai 2017
      L M M M V S D
      « Noi    
      1234567
      891011121314
      15161718192021
      22232425262728
      293031  
  • Termen de căutare